Header image

SAVATIE BAȘTOVOI: Ploaia

Foto: SB

Nimic nu îi trezește pe oameni din toropeală ca ploaia. Te trezești dintr-odată că ai și uitat că ploaia există. Ai uitat că cerul există, că apa există. Există frigul, alergarea, încălțămintea udă, poalele stropite, care îți aruncă gîndurile în copilărie, la vremea cînd întîrziai la școala și pe cînd ocara învățătoarei ți se părea cel mai cumplit eveniment din viață.

Probabil pentru toate acestea a făcut Dumnezeu ca ploaia să cadă din cer, să ne ude și să ne răcorească. Altminteri, apa ar fi putut circula altfel prin cer, prin aer, ca să se întoarcă la rădăcina copacilor și a plantelor. Să fi existat, de pildă, niște țevi verzi, ca tulpinile de floarea soarelui, lungi pînă la cer, cu pălăriile mari cît terasele la care oamenii beau Coca Cola și apă plată cu lămîie, să adune stropii de ploaie ca în pîlnii și să-i prelingă sub pămînt…

Cum ne-ar mai fi stropit atunci apa aceasta udă și răcoroasă, apa care ne amintește că ploaia există, că cerul există, că Dumnezeu există, că am fost cîndva copii și, mai mult decît orice, ne temeam de ocara învățătoarei?